vineri, 10 ianuarie 2014

Din jurnalul unui copil precoce

Autor: Vortex
Octombrie ploios.
Educatoarea ne cere sa scriem o compunere pornind de le versurile: "Ploua, ploua, ploua stupid, / Daca continua, ma sinucid". Ma uit cu disperare la ceas. Mai sint patru ore pina vin parintii sa ma ia acasa. Tovarasii mei de suferinta  pling. Eu, ca eu, sint un copil precoce, ma descurc, dar ei?
Unul isi suge cordonul de la sortulet, una, fundita. Eu nu sug nimic. Sint prea mindru pentru asa ceva.
La naiba, doar am patru ani!
.......................................................................................................................................................

Ne sint inminate de catre o doamna, instrumentele de tortura: creioane, pixuri, stilouri.
Cer o ceasca de lapte si, ingindurat, ma apuc sa creez:

"Astazi voi merge cu colectivul de copii la teatrul de papusi. Sint imbracat STAS 01125/71: sortulet super apretat, ciorapei extraalbi, fundita foarte rosie. Pe cap am dreptul la un par de 5 mm.
Ajungem la teatru, prilej de mare entuziasm pentru cei mici. Pe scena se desfasoara povestea "Scufita Rosie".
Sint abatut pina peste poate. Ma gindeam cu nostalgie la piesa de teatru pe care am vazut-o saptamina trecuta la Teatrul National "Cind noi mortii vom invia" de Ibsen.

Vecinii se lipesc de mine. Este momentul cind lupul o maninca pe bunicuta. Naivi copii! Cum poate un lup sa ciocaneasca la usa si sa mai si spuna: "Eu sint, Scufita Rosie, vin si-ti aduc placintele si vinisor, sa te faci sanatoasa" ? Degeaba le-am explicat ca, pentru a putea vorbi, un animal ar trebui sa aiba o zona a creierului pe care o avem numai noi, oamenii: circumvolutiunea lui Broca.
Dezgustat de atita ignoranta, mi-am luat gentuta si am evadat din sala, ghidindu-ma dupa celebrul "Veni, vidi, fugi".
Afara m-a intimpinat o ploaie dusmanoasa. Mie, in general, nu-mi place cind ploua. Picaturile de apa s-au napustit asupra sortuletului meu super apretat. Am parat atacul comandantului de lupta al picaturilor si, cu piciorul, l-am izbit cu capul de trotuar, strivindu-l apoi sub talpa.
Vazindu-si comandantul ucis, picaturile de ploaie au fost cuprinse de panica. A urmat o retragere ingrozita.
Norii s-au grupat in formatie de cite doi si au demarat rapid, lasind soarele sa straluceasca victorios.
Cu un manunchi de raze, astrul cel stralucitor si frumos mi-a strins mina cu recunostinta, pentru ajutorul pretios pe care i l-am oferit in lupta cu inamicul.
Eu cu doamna educatoare, in cautarea adevarului
Plin de mindrie si importanta, m-am intors la teatru sa primesc felicitarile de rigoare. Dar acolo am ramas stupefiat de miscarea uniform accelerata, ce o imprima educatoarea urechilor mele. Am privit-o cu indulgenta si am iertat-o pe loc pentru ignoranta si nestiinta ei."

Am terminat de lecturat compunerea. A urmat o tacere adinca. Colegii mei au uitat de cubulete, masinute si papusi. La educatoare intra in functiune glandele lacrimogene. Sint strins cu efuziune la pieptul lor.

Au fost anuntati ziaristi, reporteri, rude, prieteni. Sosesc si parintii sa ma transfere acasa.
Dupa ce asculta relatarile educatoarelor cu privire la geniul meu literar, ma insfaca cu respect de miini si, drept recompensa, sint la mine in camera si audiez "Recviem"-ul lui Mozart.
Doua zile mai tirziu, imi apare compunerea in ziarul local, incadrata in chenar dublu.
O delegatie de la Uniunea Scriitorilor ma asalteaza cu intrebari: "in cit timp am scris aceasta capodopera a literaturii contemporane, daca am scris-o singur, daca m-am inspirat din viata sau din alta parte, daca scriu greu sau usor?".
Ma uit la toti acesti neni barbosi, chelbosi, obezi, uscati, oligofreni, si ma gindesc cu durere:
"Doamne, decit sa ajung si eu mai tirziu ca ei, mai bine sa mor de pe-acuma."
Resemnat, ma intorc la machetele mele de avioane, hotarit ca de-acum incolo sa nu mai scriu nimic.
Ia de-aici un ban, sa ai pentru ciorapei si suzeta!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu