Autor: tashu
15 ianuarie-deja trecut- a doua mare sarbatoare pentru mine, dupa nasterea lui Isus
Eminescu, Martirul
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon
convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă,
neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de
sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu
a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine
ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor
zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile
românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de
excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi
internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea
să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la
pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei
catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au
renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista
proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri,
şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin
ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei
organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de
trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei
mari.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi
junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii,
francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată
întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.
Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord
secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de
altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul
eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a
avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”,
scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.
Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil
Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea
Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al
baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.
Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se
dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria
piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii
Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi
societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi
pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn
de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de
internare forţată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?
Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile
internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un
accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la
Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Prea mare pentru o natie atit de mica si meschina |
Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai
incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun
chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ
în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din
Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege),
Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi
Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant
urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele
austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori,
printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.
La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky,
ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care
arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire
publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre
această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu
Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie
continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea
ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează
instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi
să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta
opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi
grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea
căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României
de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880
declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”,
problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la
Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa
mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.
Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii
Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883
este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu
noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia
lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta
îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să
o scape de Eminescu.
Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici
acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună
cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul
doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea
imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se
exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu
examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost
firesc.
Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar
din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile
Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu
doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl
trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi , undePoliţia făcea
percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la
internare.
„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său
în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de
nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face
însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi
schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii , unde totul s-ar fi
făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un
local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor
ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a
semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special
ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care
era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii
monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform
declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs
„politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi
ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i
decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura ,
în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună
la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în
Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la
băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează
Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa
locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu.
Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl
imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu,
unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.
Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî
pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt
relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va
povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi
despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie
1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din
amintirile mele”.
Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe
motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate
evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să
apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare
deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în
procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii
Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să
le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce
arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a
avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât
acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie,
în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura
a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea
impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.
Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la
Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu
pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la
Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut
loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să
îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist
să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.
În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo
armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi , şi
fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a
refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si
Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii , care aveau încă de dimineaţă
misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu.
Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu
le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp
Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin
hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se
petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o
anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura
din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că
Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru
teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut
atrage suspiciuni.
Omorât lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul
doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă.
Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea
perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,
Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre
modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea
să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un
mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora
14).
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia
Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu
Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii
din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început
vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai
important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”
Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea
seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară
sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl
readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac,
Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din
spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de
observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar
într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta
supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La
întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar
Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală.. Toate
munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti,
la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în
mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar
fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.. Maiorescu este de
neînduplecat.
Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă
Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe
Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”.
Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887.
Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat, inclusiv peste cap,
cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi
în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea
doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat
apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală
progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu
trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia
oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui
Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac,
care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în
analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care
arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea
sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4
până la 7 grame .
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase
vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora
lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu
următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă
nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante
(n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat
al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe
perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a
activităţii psihice.. ”
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile
doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe
să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în
România liberă, este internat cu forţa tot la dr.. Şuţu, unde va şi
muri.
La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o
piatră (asta dupa ce a fost impuscat in cap), celebrul doctor G.
Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a
creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o
examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui
Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie (adevaratul motiv, in urma
examinarii creierului ar fi fost nevoiti sa consemneze urma de glont).
Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui
creier ( avea 1.495 de grame, exact ca si al poetului Schiller).
Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru
al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din
personalul spitalului.
Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria
Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol
public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit,
xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce
publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată?
De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp
ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume
ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după
manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele
publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea
articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei,
mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt
rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este
întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în
„Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu
grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale,
opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război
mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o
dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient
un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia
(pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element
nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului
român. Neîntâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului
antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui
Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele
lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii
gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a
eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”
Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără
succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi
pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara
controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi
atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”
Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului
filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei
filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul
practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei
îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru
Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu,
Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la
care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”
Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care
Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai
interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este
un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
-----------------------------------------------------------
Multumesc pentru timpul acordat, te poti intoarce la berea, micii si manelele tale.
Voi fi la capatiiul tau cu luminarea aprinsa, cind vei crapa si disparea, Natie !
Asa este, multa lume incepe sa afle adevarul. Iar tu, inca odata, demonstrezi ca ai si alte preocupari in afara de panaramele de prin ziare.
RăspundețiȘtergere